Haydn Konservatorium din Eisenstadt se bucura de reputatia de a fi un asezamant muzical mic si cosmopolit din apropierea Vienei care primeste anual un mare numar de studenti Erasmus. Procesul de selectie este unul riguros, niciodata numarul admisilor nedepasind capacitatea scolii. Dupa un semestru de stagiu Erasmus, am putut sa adun cateva observatii, poate utile pentru cei din Romania.
Accesul in Conservator se facea pe baza de cartela. Asta insemna ca studentii puteau sa studieze si noaptea daca doreau. Nicio teama ca cineva ar putea devasta, etc... Nicio camera de supraveghere. Studentii veneau inclusiv sambata seara la studiu, e drept, fiind mai guralivi decat de obicei. In pauze beau un ceai, mancau lasagne de la automatul cu mancare instalat intr-o bucatarie minuscula, schimbau impresii, dupa care se intorceau la muzica. Despre felul in care e privita muzica in societatea austriaca se poate
vedea in gesturi mici, in felul in care femeia de serviciu alegea sa nu-i
deranjeze pe studenti in timp ce acestia studiau, in instrumentele
foarte bune (si foarte scumpe) cu care era dotat Conservatorul lasate,
cum spuneam, accesului liber al studentilor.
O retea de internet ii interconecta pe profesori si studenti. Acolo gaseai cursuri, orare, evenimente, scutiri. Profesori care cu o zi inainte au avut Klassenabend sau care au lucrat dublu intr-o zi, in ziua urmatoare ramaneau acasa. Nimic facut de mantuiala. Majoritatea profesorilor predau trei zile pe staptamana. Multi dintre ei locuiau in Viena, unde predau la Universitate.
Despre materia obligatorie. Nu am constatat ca exista asa ceva. Materia studiata era lasata la libera alegere a studentului si a profesorului. Un semestru intreg am auzit un pianist cantand un singur studiu de Skriabin. Fusese alegerea lui. Il canta foarte bine. Altii, din estul Europei, optau pentru materiale de mari dimensiuni. Era si motivul pentru care pareau mai gravi.
Profesorii erau foarte diferiti ei intre ei, departe de modelul atotstiutor si atotputernic. Cultivau ideea de particularitate. Cu totii aveau ca nota comuna faptul ca pareau a fi un coleg mai mare care dorea sa-i ajute pe cei mici. Nu prea existau termene limita, stres, notiunea de performanta, etc. A canta parea mai curand un privilegiu decat o obligatie. In final se ajungea la performanta.
Austriecii sunt foarte mandri de cultura lor. O arata prin fapte: prin felul in care o finanteaza, prin statutul artistului in societate... Nu cred ca au asteptat sa traiasca bine pentru a da intaietate bogatiei spirituale a poporului lor, ci s-au imbogatit facand acest lucru avand o ierarhie a valorilor in varful careia se afla in egala masura Divinitatea si Omul.
