Ratko Delorko's Piano Police: A 40-Page Guide to Better Playing.

    Ratko Delorko's Piano Police: A 40-Page Guide to Better Playing. The Half - Hour Read.

    I read a volume of this series in half an hour, as mentioned in the title, and I can say that I had fun with the dialogue of the two characters, a stressed novice and a professional who provides information with good mood and irony. Ratko Delorko has started a series of guides for piano enthusiasts in the age of speed. The book is deeply pedagogical, I think I would have liked to have a teacher with whom I laugh so much, and it manages to encompass a lot of aspects in a small space, which is undoubtedly a great quality !

    The 25 chapters respond to the most diverse curiosities of the pianists at the beginning of their journey. Surely the questions „whether to buy a used piano, or a cheap one, a German or Korean one, what brand is the most recommended” have resounded dozens of times, perhaps hundreds of times in the ears of specialists, therefore, in order not to be unnecessarily repeated, all those who are at the beginning of the road should read this book. 

    The subject certainly deserves a thorough treatment from an interpreter, composer and teacher because, beyond the important investment, the piano remains an important companion in the life of the pianist, the pianist, he is the one who will give meaning to his silences, which will raise/decrease his self-esteem,  it will encourage him to move on or make him love music even more. The subject is quite little researched in the profile universities, that's why he deserves all the more attention, the more, that is why the book written by pianist Ratko Delorko remains a pedagogical initiative designed from the start to success !

    https://www.amazon.com/Ratko-Delorkos-Piano-Police-Half-Hour/dp/3384143981

    Ratko Delorko, Poliția Pianului: Un ghid de 40 de pagini către evoluția interpretativă - se citește în 30 de minute.

    Am citit un volum din această serie chiar într-o jumătate de oră, așa cum este menționat în titlu și pot spune că m-am amuzat de dialogul celor două personaje, un novice stresat și un profesionist care oferă informații cu bună-dispoziție și ironie. Ratko Delorko a demarat o serie de ghiduri destinate pasionaților de pian aflați în epoca vitezei. Cartea este profund pedagogică, cred că mi-ar fi plăcut să am un profesor cu care să râd atât de mult, și reușește să cuprindă enorm de multe aspecte într-un spațiu restrâns, ceea ce este fără îndoială o mare calitate ! 

    Cele 25 de capitole răspund celor mai diverse curiozități ale pianiștilor aflați la început de drum. Cu siguranță întrebările „dacă să cumpăr un pian folosit, sau unul ieftin, unul german sau coreean, ce marcă este cea mai recomandată” au răsunat de zeci de ori, poate de sute de ori în urechile specialiștilor, de aceea, pentru a nu se repeta inutil, toți cei care se află la început de drum ar trebui să citească această carte.

    Subiectul merita cu siguranță o tratare amănunțită din partea unui interpret, compozitor și profesor pentru că, dincolo de investiția importantă, pianul rămâne un tovarăș important în viața pianistului, el este cel care îi va da sens tăcerilor lui, care îi va ridica / coborî stima de sine, îl va încuraja să meargă mai departe sau îl va face să iubească și mai mult muzica. Subiectul este destul de puțin cercetat în universtățile de profil, de aceea el merită cu atât mai mult toată atenția, de aceea cartea scrisă de pianistul Ratko Delorko rămâne o inițiativă pedagogică destinată din start succesului !

    https://www.amazon.com/Ratko-Delorkos-Piano-Police-Half-Hour/dp/3384143981

JURNAL DE TURNEU II

II

Rămăsesem în punctul în care ne întorsesem de la Techirghiol amețiți de succesul primului recital. Luni urma să începem înregistrările. Duminică seara aflăm că inginerul de sunet abandonează proiectul. Suntem sub stare de șoc. Laura se îmbolnăvește, face febră, are un rău general. Eu mă simt responsabilă pentru toată situația asta și caut un alt studio de înregistrări. Găsesc în 24 de ore o variantă mai bună ca preț, restabilim date, ne recâștigăm cât de cât moralul.

Între timp mă preocupă cum să achiziționăm un videoproiector. Cristi Farcaș este în Coreea, dar ținem legătura pe Whatsapp. Am mers fizic într-un magazin E-Mag pentru a-l comanda, s-a putut doar de la un magazin partener. Mi se dau asigurări că returul este posibil chiar și pe firmă. După aproape o săptămână sosește coletul mult așteptat și foarte scump. Iau legătura cu Cristi, începem primele operațiuni și constatăm că nu funcționează, că niciun buton nu mergea, cu excepția celui de pornire. Aparatul putea să fie deschis, dar nu și oprit. Pentru că operațiunile de retur nu au funcționat online, iau apartul și îl duc la magazin. Sunt trimisă la service-ul E-Mag, unde mi se spune că nu se pricep la Epson și să fac returul. La magazin mi se spune că la noi în țară legislația nu permite firmelor returneze marfa cumpărată, dar că totuși se va încerca o mediere între mine și magazinul care mi-a vândut marfă stricată. Dar subtextul era să mă pregătesc sufletește că am luat o țeapă, și încă una legală. Mă întorc acasă, iau legătura cu magazinul din Brașov. La capătul firului răspunde un domn adormit. Discuția se termină prost, cu țipete din partea mea, îmi închide telefonul. Îi tulburasem somnul de după-amiază. Mă întorc pe site, de unde sunt respinsă automat cu problema în cauză. Până când decid să mint și să inventez o altă problemă ca să intru în legătură cu un operator. În fine, reușesc să vorbesc cu cineva, mi se cer mai multe informații despre produs, filme, poze, dovezi că nu merge. Discuția pare rezonabilă. A doua zi dimineață, un curier vine și ridică marfa. Dar în câteva ore aflu tot de la E-Mag cu firma nu acceptă returul. Sătulă de acest refren, sun la un avocat de pe internet. O doamnă fumătoare îmi confirmă că legea este împotriva mea, dar totuși mă învață ce să spun. Totul gratuit. Trimit e-mailul cu pricina și în 2 minute primesc confirmarea că returul este posibil. Minunată doamnă !

Între timp ne pregătim să susținem recitalul de la Tescani fără video-proiecții, deși așa fusese anunțat. Trebuia să plecăm vineri la 6.24 spre Bacău, dar plecăm la 17.20 pentru că Thibault are vineri ședință de repartizare pe postul de profesor, una dintre acele faimoase ședințe pentru titularii rămași fără post permanent. Thibault rămâne pe postul de la Colegiul Lipatti și, în fine, ajungem și noi la 11 noaptea la Tescani. Mă așteptam la câini urlând la lună, la cucuvele și pânze de paianjen, însă ne-au așteptat arborii, aerul proaspăt și pacea nopții. Între timp mă îmbolnăvisem și eu - pe măsură ce Laura se vindeca, dar eram recunoascătoare că nu am fost în același timp bolnave.

Dimineața mă simt mai bine. Cântăm după aproape două săptămâni de pauză. E drept că am avut cu Thibault o zi de înregistrare, dar cu Laura nu mai cântasem de la Techirghiol. Chemasem o firmă să ne filmeze, ne concentrăm, ne iese frumos. Publicul este alcătuit din artiștii aflați în tabăra de creație și familie. Toți au fost ochi și urechi, ne-au ascultat cu luare aminte, nimeni nu a plecat, nimeni nu a tușit. Cu toate astea, un oarecare dispreț se insinuează. Conferința Laurei, plină de informații, a fost, la fel, ascultată cu atenție. Eu am răspuns întrebărilor Laurei fluent, fără să mă bâlbâi, cu voce sigură. La sfârșit s-au făcut fotografii pe treptele conacului. Mi-ar fi plăcut să mai rămân în acel loc, dar trebuia să fugim la Moinești, la monumentul Dada. Plecăm, filmăm în plin soare, la ora 2, pe caniculă. Laura joacă formidabil, e o actriță minunată, Thibault citește în franceză... Timpul trece. Erau programate doar 20 minute. Noi așteptam să ni se facă semn că au expirat. Ședința s-a terminat abia când am obosit.

Ne întoarcem cu mașinile la Bacău, la 6 seara avem tren spre București. Mă așteaptă un nou conflict la telefon, sunt agresată verbal fără să înțeleg pe moment ce se întâmplă. 

Urmează trei zile de înregistrări. Ars longa, vita brevis.

To be continued...

 

JURNAL DE TURNEU

I

Câteva rânduri despre debutul turneului De nos oiseaux din Festivalul de Artă de la Techirghiol.

Oare Tzara s-a convertit la creștinism ? Soția lui suedeză, Greta Kuntson, este posibil să fi exercitat ceva influențe asupra românului cu origini evreiști. În poemele lui apar dese trimiteri la Dumnezeu care împarte cerealele, sau la Dumnezeu dada care dansează, la Iisus, om de încredere... Totodată, apar și pasaje blasfemiatorii, dintr-un ciudat hazard poetic dadaist. În orice caz, destinul proiectului nostru a aranjat totul astfel încât debutul să aibă loc în fața unui altar catolic, într-o bisericuță uitată din Dobogea, cu smochini în grădină, păsări în pomii fructiferi și iarbă peste tot. Lângă intrare, afară, un crucifix enorm cu Isus răstignit. Biserica de piatră avea o acustică minunată iar publicul nostru, alcătuit din localnici sau turiști, a fost trup și suflet alături de noi pe toată perioada recitalului-spectacol. O fetiță de doi ani dansa și cânta, era felul ei de a participa...

În urmă a câtorva săptămâni de repetiții aproape zilnice, de îndoieli și căutări, recitalul nostru a răsunat viu, real, frumos. Laura a cântat și a jucat ca nimeni altcineva, era surprinzătoare și împărtășea bucurie audienței, Thibault a fost sufletul romantic al textelor dadaiste, iar eu încercam să găsesc precizie și logică în textul muzical. Pentru că, indiferent de cât de aleatorie va fi concepția unei partituri, interpretarea are datoria să fie clară.

Dacă cu câteva săptămâni înainte nu recunoșteam în cântat ceea ce eu însămi scrisesem, în recital, nu numai că am recunoscut, dar totul a fost de zece ori mai frumos decât îmi imaginasem !

Aș dori să mulțumesc organizatorilor Festivalului Odisee din Techirghiol: Dorianei Tăut, Sandrei P., Anei Meltzer, părintelui Ieronim, domnului care ne-a deschis, fotografului, totodată echipei noastre care, deși era la kilometri distanță, a fost cu sufletul alături de noi: Doinei Barbu, Andreei Grecu, lui Cristi Farcaș și lui Mihai Ivașcu și, bineînțeles, dragilor mei muzicieni, Laura Tătulescu și Thibault Solorzano !

Așa că vă invit cu bucurie să ne ascultați în următorul recital De nos oiseaux din data de 24.08.2024, la Tescani !

 

Este Romantismul un tabu ? Este de prost gust să fii romantic sau e de-a dreptul mercantil ?

Recitalul nostru din data de 2 martie de la Tecuci, primul din seria ROMANTIC TABU, are în program trei sonate pentru violoncel și pian:

ROMANTIC TABU

2 martie 2024, Ateneu Tecuci, ora 18.00

THIBAULT SOLORZANO & ANCA ELENA

Program

Frédéric Chopin (1810 - 1849)

Sonata op. 65 în sol minor pentru pian și violoncel (1846-1847)

Allegro moderato

Scherzo, Trio

Largo

Finale. Allegro

George Enescu (1881 - 1955)

Sonata op. 26 no. 1 în fa minor pentru pian și violoncel (1898)

Allegro molto moderato

          Gabriel Fauré (1845 - 1924)

         Sonata op 117 în sol minor pentru violoncel și pian (1921)

         Allegro

         Andante

         Allegro vivo

Pe măsură ce pregătim acest program, motivațiile care vin în sprijinul lui devin tot mai numeroase: pe 1 martie se împlinesc 214 ani de la nașterea lui Frédéric Chopin, în 2024 este comemorat Gabriel Fauré – 100 de ani de la moarte. Mai mult, pe măsură ce avansăm în studiul acestor sonate, realizăm că istoria se repetă uneori și că acest recital trebuie dedicat victimelor războiului din Ucraina.

Sonata de Frédéric Chopin, compusă în 1947, în plină perioadă revoluționară, deși extraordinar de elaborată, surprinde acest patriotism polonez în fața ocupației străine. Este o sonată a războiului în care se perindă, printre tunuri și obuze, amintiri, speranțe, lacrimi și sacrificiul până la moarte.

Sonata a II-a de Gabriel Fauré s-a constituit în jurul părții mediane, un marș funebru apăsător. Părțile I și III, în ciuda liniilor clasice și austere, sunt tributare unui spirit impresionist al epocii aducând diverse imagini sau gesturi familiare care trec pe lângă noi: voaluri în bătaia vântului, un copil care aleargă după o minge, un pescăruș care aterizează pe catargul unei bărci cu pânze, promenadă pe faleză, rochii și umbrele colorate... Totul se perindă cu viteză, ca într-un film mut, fiind adunate sute de imagini în doar douăzeci de minute de muzică.

Dacă primele două sonate au fost compuse spre sfârșitul vieții celor doi mari compozitori, prima sonată pentru pian și violoncel de George Enescu este, din contra, o lucrare de tinerețe, și încă una de maestru. În ciuda influențelor ușor recognoscibile din Wagner, Bach sau Brahms, pe alocuri se anunță rafinamentele armonice de mai târziu sau sferturile de ton. Prima sa parte, Allegro molto moderato, se dovedește a fi construcție uriașă, stabilă în arhitectura sa gotică, luminată de spectrele trecutului.

În concluzie, vă așteptăm cu drag !

À la roumaine

 

Aseară am cântat la Tecuci și am realizat că dacă este un lucru care să țină oamenii legați în aceste vremuri, acela este cultura. Cum poate rezista această țară fără să fie fărâmițată în mii de bucățele? Acest lucru se întâmplă pentru că încă există o conștiință comună a lucrurilor care ne leagă, a acelora care simbolizează ceva pentru noi. Ce simboluri comune mai pot exista în epoca globalismului? Din pacate foarte puține. Când acestea își vor pierde amintirea în sufletul oamenilor, această minunată patrie va fi sfâșiată de propria deșertăciune.

Mi-au venit toate acestea în cap la Tecuci după o discuție cu organizatorul Ateneului din Tecuci, domnul Eugen Doru Pelin. Discuția cu dânsul a gravitat în jurul Unirii din 1859, a rolului Ecaterinei Conachi în reușita unioniștilor. La Tecuci domnia sa a reușit să construiască un Ateneu în care au loc săptămânal concerte și în care aduce nume de prestigiu. Într-o țară în care artiștii sunt lăsați de izbeliște iar casele memoriale se prăbușesc la propriu, un particular construiește o sală de concert într-un oraș mic, despre care ai putea spune că nu mai are viitor. Și cu toate acestea, ceea ce reușește cu aceste concerte este să țină o comunitate unită și să planteze în sufletele acestor oameni speranța. Ceea ce nu e puțin lucru.

Domnul Pelin este rusofil, având o mare admirație față de muzicienii ruși. Eduard Kunz cântă gratuit în această sală, dar această tendință poate fi trecută cu vederea în contextul implicării anemice a statului român în tot ceea ce înseamnă cultură.

Aseară am cântat Sonata a II-a pentru violoncel și pian de George Enescu în Do major, trei piese compuse de Anca Elena și Thibault Solorzano, încheind programul cu “Tescani” de Johnny Răducanu. În preajma Zilei Francofoniei am cântat cu emoție un program românesc, fiind recunoscătoare pentru tot ceea a Franța și limba franceză a însemnat pentru muzicienii români, un spațiu cultural care continuă să inspire și astăzi și care ne-a dat conștiință de sine.

Sunt primele impresii în urma primului concert Duotonina într-o sală de concert, pe un pian Bechstein vechi, cu un public cald și o nostalgie a vremurilor de înalt entuziasm patriotic. Mulțumim!

 

Analfabetism funcțional 42%

Am citit de curând știrea că proiectul „România educată” dorește să diminueze acest procent uriaș al celor care nu pot înțelege ceea ce citesc, cu efecte distructive pe termen lung a societății.

Fenomenul este cu atât mai îngrijorător cu cât un număr foarte mare de elevi au medii peste 8.50.

Câteva mici observații:

1.Acest procent este doar vârful icebergului. Copiii nu înțeleg ce citesc pentru că societatea în general nu citește. De ce nu se citește ? Pentru că... lipsă de timp, sclavie modernă, condiții economice precare, etc. Există o lipsă de spirit ludic în societatea noastră, spirit care să ne îndemne să citim, să mergem la concerte sau să practicăm hobby-uri. Suntem consumeriști și mult prea serioși, în control, atitudine invers proporțională cu imaginația necesară descifrării unui text. Vrem soluții gata fabricate și testate la toate problemele, libertatea de a le găsi ni se pare pierdere de vreme.

2.Minciuna sistemică, în care fiecare profesor este obligat să genereze perfomanță, o cerință bună în spirit și coruptă în practică. La clasă lucrurile sunt mușamalizate în mod voit din dorința de a demonstra performanța fiecărui profesor. Practic, acesta are un portofoliu în care își adună diplome sau alte activități care îl validează profesional. În acest fel, concursurile au ajuns mai numeroase decât firele de nisip, iar diplomele curg încă din primele clase. Este o goană după performanță care scade standardul mediu din clasă. Din proprie experiență por spune că pregătirea pentru competiție este diferită de cea pe termen lung. Că există performanță la clasele primare, la gimnaziu, la liceu sau universitară, depinde pe care o țintești. Dar sistemul și societatea se grăbește, prin profesori, apasă piciorul pe accelerație, ridică ștacheta cât poate de mult, cu riscul de a arde etape și de a ignora rezultatele pe termen lung. Contează rezultatul imediat, antrenamentul pentru concurs și nu deprinderea de a gândi care nu e foarte spectaculoasă și e destul de discretă. 

Procentul de 42% analfabetism funcțional nu mă miră. La o lecție de instrument această situație este vizibilă. Singur, în fața pianului, un copil nu poate minți, nu se poate ascunde după coleg. De mulți ani observ că există mari dificultăți de gândire în general. Un copil căruia i se explică o chestiune, nu o poate aplica într-un loc similar, sau o notă citită corect nu este ținută minte. Sau cazuri mai grave în care un copil cu aptitudini muzicale nu înțelege care este stânga / dreapta, sus / jos, nu asociază dreapta cu sus și stânga cu jos, etc. Încerc să trec peste dezamăgirea mea ca profesor și încerc să înțeleg ce se întâmplă. Știu că, până la a cânta și a fi educat, un om în general are anumite nevoi de bază care se cer a fi împlinite.

Mulți copii au parinții plecați la muncă în străinătate. O altă variantă este aceea în care mulți părinți au un program de așa natură încât efectiv își abandonează copiii în sarcina școlii, cu variantele unor cursuri extra-curriculare. Foarte mulți consideră că un copil nu trebuie să se plictisească și îi impun un program de opt ore pe zi, timp în care ei sunt la serviciu. Este o formă de cruzime, de abandon, ba mai mult, o formă de control cu rezultate dezastruoase asupra inteligenței acestuia.

Se pune totodată problema sănătății acestora. S-au făcut studii care demonstrează efectele nocive ale poluării asupra inteligenței copiilor. Ca să o parafrazez pe Greta Thunberg, despre ce educație putem vorbi atâta vreme cât planeta noastră este în pericol de moarte ? Ar însemna să ne păcălim, să refuzăm evidența.

Dincolo de toate aspectele, nu există decât o evidență: atâta vreme cât România își abandonează copiii, femeile, bătrânii, bolnavii, își vinde pădurile, își distruge cultura și acceptă plagiatorii, baza noastră morală este putredă. Orice altă discuție despre progres în educație devină nulă.

În 2005 îmi dădeam definitivatul... Învățasem o vară întreagă. S-au organizat niște cursuri la care m-am dus, s-au făcut niște chete pentru supraveghetori, totul părea sub control în privința promovării. Pentru cadouri nu am dat bani, cărțile recomandate ca bibliografie le-am cumpărat pentru că mi s-au părut interesante. La examenul scris nu am fost decât trei sau patru care au scris fără să copieze, în rest toți aveau foi sub bancă.
Mi se părea oarecum degradant să faci asta profesor fiind. Le-am găsit scuză că aveau familii și nu avuseseră timp să învețe. Apoi, la afișarea rezultatelor, m-am regăsit într-un lung șir de nota șapte. Probabil că lucrarea mea nu a diferit foarte mult de cea a celor care au copiat. Mai erau câțiva de zece în față, probabil a celor care au cotizat individual. Cu un an înainte fusesem sfătuită de o colegă profesoară de geografie întâlnită întâmplător să „aranjez” astfel încât să iau zece. Am fost prea indolentă ca să iau în serios sfatul dânsei.
Apoi, la rândul meu, am supravegheat la bacalaureat. Aceleași chete, același copiat. Într-un an, de banii primiți mi-am luat Borges. Printre colegii mei de supraveghere s-au numărat profesori de chimie, religie, mulți cu situație materială precară. O profesoară de religie își împărțea viața între școală și munca la câmp...
Între timp, hăhăiala elevilor din liceu devenea tot mai agresivă, probabil că se distrau gândind cât e de ușor să cumpere pe profesori. Am plecat din sistem cu câteva luni înainte de a fi introduse camerele de supraveghere la bacalaureat.
Nu-mi pare rău că nu m-am adaptat la realitate, asta mi-a dat o mare independență de mișcare. Practic, am fost scutită de gestul penibil de a mă agăța de posturi. Însă notele de șapte pe care le-am primit mi-au zdruncinat încrederea în mine, după cum probabil că au făcut-o și cu alții, mi-au zdruncinat încrederea în bine și în sens. A trebuit să intru să intru în contact cu sistemul austriac / german pentru a-mi restaura aceasta încredere...