Interviu cu
CRISTINA LILIENFELD
Am vizionat cele trei video-uri și ceea ce m-a frapat a fost viziunea holistică cu care ați tratat totul, plecând de la alegerea cadrului și până la comunicarea dintre mișcarea coregrafică și cea a obiectivului. Am observat o legătură nu doar cu muzica, ci și cu lumina, texturile și reliefurile... Care a fost abordarea voastră, care au fost acele prime idei care au hotărât sensul pe care îl vor lua aceste creații vizuale?
Pentru mine legătura cu muzica a fost una foarte puternică de la început. Am simțit cum odată cu ascultarea celor 3 piese alese imaginația începe să curgă, să vizualizez. Eu de multe ori când rezonez cu o piesă muzicală încep să am imagini și senzații în corp. Cred că acesta a fost punctul de pornire și odată cu imaginile am început un dialog de tip brainstorming cu Alina despre locație, peisaj, calități de mișcare și costum, stări emoționale pe care am vrut să le redăm. Alina are o capacitate rară de a capta nu doar forma mișcării, ci intenția ei internă. Astfel, primele decizii nu au fost de natură pur coregrafică, ci au ținut de ascultare: ascultarea spațiului, a texturilor pământului, a luminii de iarnă și, bineînțeles, a muzicii. Pentru mișcare am creat și repetat coregrafia în studio, însă odată ce am ajuns în locație coregrafia s-a transformat un pic. Am lucrat în timp real cu ceea ce am primit din partea pământului, am lăsat dialogul minte-corp să îmi dicteze sensul acțiunilor și al imaginilor.
Când am văzut că filmați în natură, în pustietatea Vulcanilor Noroioși în luna februarie, am avut emoții. Pentru mine a fost un gest extrem, dar de mare efect, cred. Cum a fost pentru voi să filmați la temperaturi atât de scăzute, să vă concentrați la artă în condiții deloc prietenoase?
Din fericire, ziua aleasă pentru filmare nu a fost una deosebit de rece. De asemenea, eu am metoda mea de creație, o practică fundamentată pe ascultarea senzațiilor și din această perspectivă temperatura ușor scăzută a devenit pur și simplu informație pentru sistemul nervos. Pe de altă parte, inspirația dată de frumusețea și puterea locației a compensat din plin disconfortul, iar odată ce intru în acea stare aliniată mișcările curg împreună cu muzica.
Există vreo diferență între performance-ul live și cel filmat? Înregistrările au fost făcute cap-coadă sau pe fragmente?
În cea mai mare parte, am filmat o serie de mai multe duble cap-coadă (fără a ne opri la mijloc) pentru fiecare piesă muzicală în parte. Din acest punct de vedere este foarte diferit de actul performativ care se întâmplă live și unde prezența atinge o intensitate mult mai mare știind că fiecare gest este unic, atunci și acolo. Alina și cu mine avem multe experiențe la activ în care am lucrat performance pentru camera de filmat și din fericire ne bazăm pe o comunicare foarte fină. De asemenea, cu timpul și experiența am observat că repetiția unor momente aduce întotdeauna un strat în plus și nu am o problemă în a recrea de oricâte ori e necesar o coregrafie pentru cameră. Alina a devenit primul meu public, iar mișcarea obiectivului ei a funcționat ca o extensie a coregrafiei, un partener de dans în sine.
Pentru a vorbi despre personajul principal al poveștii, cel al Caprei, știm cu toții care este statutul femeii în România, este inutil de dezbătut. Întrebarea este care ar fi opinia voastră referitoare la statutul femeii artist în România?
Nu știu dacă este inutil de dezbătut. Părerea mea este că dezbaterea merită avută cu atât mai mult cu cât există o creștere globală și înspăimântătoare a extremei de dreapta în politică, care vine la pachet cu îngrădirea drepturilor, în special când este vorba despre femei, sau despre minorități de diferite tipuri. Rezonez cu această perspectivă a caprei cu trei iezi ca o lucrare feministă despre o mamă singură, puternică, întreprinzătoare, gata de luptă pentru a-și apăra copiii, chiar și cu deznodământul tragic pe care îl aduce povestea. Cred că este un strat important de contemporaneitate care vine împreună cu această versiune a poveștii. Cât despre statutul femeii artist, care uneori aduce un spor de vulnerabilitate, suntem adesea nevoite să fim concomitent performeri, manageri, producători și facilitatori, într-o precaritate foarte greu de străbătut. Reziliența, empatia și capacitatea de a strânge comunități în jurul nostru sunt resursele care ne țin în viață proiectele, dar nu ar trebui folosite ca pretext pentru a normaliza lipsa unor politici culturale coerente de sprijin.
Care au fost coregrafii / artiștii vizuali care v-au influențat cel mai mult, a căror artă încă nu este epuizată de trecerea timpului?
Eu primesc o inspirație continuă și sunt profund recunoscătoare pentru artiste și educatoare în metode somatice precum: Bonnie Bainbridge Cohen (creatoarea metodei Body-Mind Centering care aduce o perspectivă revoluționară asupra somaticii și relației minte – corp), Anna Halprin (una dintre cele mai influente coregrafe ale secolului al XX-lea care a arătat că dansul funcționează ca un instrument vital de vindecare, readucând corpul în centrul comunității printr-o ascultare profundă a realității), Nancy Stark Smith (pionieră alături de Steve Paxton în crearea metodei Contact Improvisation, care ne învață cum să gestionăm gravitația și contactul fizic și cum să transformăm improvizația dintr-un simplu impuls de moment într-o cercetare colectivă și asumată), Pina Bausch (care a adus pe scenă viața în toată complexitatea și vulnerabilitatea ei brută cu o creativitate fantastică), Vera Mantero (o artistă contemporană care a redefinit dansul contemporan portughez și european prin curajul de a aduce pe scenă un corp profund politic, visceral și total lipsit de menajamente), Marina Abramović (un punct de referință fundamental reprezentând o influență majoră prin curajul ei radical de a folosi propriul corp ca material, subiect și teritoriu de testare a limitelor umane), iar uneori îmi fuge gândul acum un secol și jumătate la Isadora Duncan (este considerată unanim „mama dansului modern”, a distrus convențiile și a propus o eliberare totală a corpului, a spiritului și a expresiei artistice) și multe / mulți altele / alții.
Dacă muzica pe care ați creat v-a făcut să descoperiți lucruri noi sau dacă ați perfecționat un drum pe care l-ați mai străbătut?
Cred că parțial m-am bazat pe o metodologie de creație și performance care este în practica mea curentă și în continuă dezvoltare, însă muzica a reprezentat un stimul nou foarte puternic. Nu m-a interesat nicio secundă să o ilustrez, ci să generez un răspuns visceral la ea. Frecvențele și tensiunile piesei mi-au cerut un anumit tip de rigoare, scoțând la suprafață nuanțe noi ale propriului meu corp, adaptate la acel spațiu arid de iarnă, la povestea cu care am rezonat. Orice interacțiune autentică te transformă, așa că drumul poate fi familiar ca metodologie, dar destinația interioară a fost cu siguranță o descoperire nouă pentru care sunt recunoscătoare.
Draga Cristina, îți mulțumesc mult atât pentru că ai acceptat să povestești despre această experiență artistică, cât și pentru prezența voastră excepțională în cadrul acestui proiect !
