Statutul artistului independent

I.Presa

“Nu ai presa, nu existi”. Si nu orice fel de presa, ci una care sa isi asume o zona de creatie, care sa coaguleze toata activitatea artistilor independenti, care sa faca legatura cu publicul formand gusturi si repere. Zona de creatie independenta ar trebui sa intre intr-o etapa a scrisului asa cum istoria cunoaste perioada in care evenimentele au fost consemnate. Artistii au nevoie de recunoastere pe plan profesional, recunoastere care sa se extinda spre public iar apoi spre factorii decizionali, care sunt cei mai greoi in a face schimbari.

Ce se intampla la ora actuala? Exista presa culturala? Aceasta pare a exista formal, neavand practic un rol, ci mimand unul. Ori se lasa cumparata pentru a vinde elogii, ori pur si simplu omagiaza in virtutea inertiei pentru ca asa a fost invatata. Omagiaza ceea ce a mai fost omagiat de atatea ori. Actiunea nu prezinta niciun risc pentru nimeni. Aceasta este presa culturala oficiala. In paralel s-au mai deschis brese in sectorul independent, dar cu impact mic si fara legatura unele cu altele.

Rasfoind o istorie a muzicii, vad ca orice schimbare pe plan artistic s-a produs inclusiv pe plan publicistic. As indrazni sa spun ca presa a fost catalizatorul acestor schimbari. Exemplele sunt nenumarate: R. Schumann, Fr. Liszt, H. Berlioz, R.Wagner, V.d'Indy, C.Debussy, A.Schoenberg, Messiaen. In Romania nu prea avem astfel de cazuri. Enescu a mers pe principiul ca muzica singura trebuie lasata sa vorbeasca si ca nu e muzica aceea care are nevoie de explicatii. In consecinta, muzica lui e foarte putin cunoscuta si educarea publicului in acest sens se face acum.

A recunoaste ca Arta insasi are limite e o forma de a o ajuta sa se manifeste liber de constrangerile lumii materiale in care exista. 

II.Resurse

In prefata cartii sale “Europa”, Brendan Simms noteaza un citat interesant care poate fi aplicat in multe situatii: “Pozitia unui stat in lume depinde de gradul de independenta pe care l-a atins. Prin urmare, el este nevoit sa isi organizeze toate resursele interne in vederea autoconservarii. Aceasta este legea suprema a statului” (Leopold von Ranke, A Dialogue on Politics, 1836). Cuvinte cheie: independenta, resurse.

Revenind la prezentul romanesc, se pune problema daca exista activitate independenta, de orice natura ar fi ea din care cel ce o presteaza sa traiasca. Probabil ca foarte putina. Si daca exista activitati de natura creativa. Iarasi prea putine, cu titlu de exceptie si marcate de genialitate. O schimbare a statutului artistului independent ar insemna a schimbare totala a perspectivei din care sunt priviti independentii, liber-profesionistii din orice domeniu ar proveni ei.

La fel ca peste tot, schimbarea statutului artistului independent are directa legatura cu consolidarea tuturor mijloacelor materiale care ii pot asigura lui libertate de creatie. Statutul sau ar trebui sa-i permita sa ajunga la public in cel mai simplu mod cu putinta. Ce se intampla la ora actuala? Exista diverse “filtre” care descurajeaza aceste initiative sau le diminueaza puterea. Unele sunt necesare, altele arbitrare, altele toxice.

Un artist ar trebui sa-si poata vinde in cel mai facil mod cu putinta creatia tot asa cum un taran ar trebui sa o poata face cu recolta. Ambii sunt producatori. Ca multi artisti vor prefera sa apeleze la intermediari (impresari, editori, case de discuri) e o alta chestiune. Dar in principiu, comercializarea propriilor produse ar trebui sa fie nu numai netaxabila, dar chiar subventionata de stat. De ce se intampla altfel, de ce intermediarii au napadit acest circuit? Pentru ca traim intr-o cultura a imitatiei, a lipsei de originalitate, a “succesului”, a banului...

In plus, anumiti termeni din mentalul comun au ramas neactualizati, fapt care produce perplexitati. Trebuie stabilit din nou ce inseamna succes, ce inseamna valoare, ce inseamna independenta si ce inseamna necesar. Pentru ca s-ar putea sa traim dupa scheme stabilite acum cateva decenii intr-o realitate care isi face jocul dupa cum vrea.

Despre criza muzicii clasice

Despre criza muzicii clasice

Europene, ar trebui sa precizez, insa stiu ca muzica clasica este europeana si a vrea sa cuprind intr-o singura expresie exacta tot trecutul ei ar insemna sa comit un pleonasm. Da, muzica clasica face parte din istoria Europei. Muzica clasica este Europa si se confunda cu crizele de identitate ale acesteia.

Probabil ca foarte multi au fost fericiti cand inregistrarile au devenit accesibile unui numar cat mai mare de oameni. “In felul acesta Mozart va fi cunoscut iar muzica va evolua”. Singurul efect notabil este ca muzica a intrat in criza o data cu aparitia acestui de gen de comert. Muzica nu a evoluat, ba a intrat si mai rau pe o spirala descendenta dictata de conservatorism si sete de bani.

Se poate spune ca de cateva decenii asistam la o industrializare a muzicii clasice. Muzica si-a uitat menirea initiala, asa cum multe si-au uitat firescul. Este privita ca produs, publicul avand rol de consumator care emite pretentii asupra calitatii (in treacat fie spus, e important mai curand sa nu-l deranjeze vreun defect). Interpretii si dirijorii par sa fi ajuns la un inalt nivel de evolutie, parand sa dispuna de perfectiune ca de o pilula miraculoasa. Tempo-urile sunt cunoscute si verificate. Partitura este locul unor certitudini. Aceasta este muzica de tip fast-food. Portii enorme de muzica facute in graba, fara defecte, menite sa umple stomacuri goale, sa hraneasca snobisme si dependente periculoase.

Daca Europa cunoaste multiple crize in context mondial (socio-economica, a emigrantilor, a terorismului), nu e mai putin adevarat ca muzica europeana cunoaste o criza la fel de profunda. S-a vorbit despre inertie, despre frica de schimbare. S-au facut schimbari din dorinta de a face totusi ceva. Muzica baroca, jazzul au luat amploare, Musikverein si-a deschis portile artistilor de pop, in alte zone se dezvolta manelele.... Marii interpreti de clasic vin acum cu preponderenta din Rusia si China, in timp ce europenii le ofera ultimilor un know how de cea mai buna calitate. Schumann a devenit marfa mondiala, executat cu mai mult talent in China decat in Germania…

In acest context se pune intrebarea “ ce e de facut”. Singura solutie verificata de-a lungul timpului, dar dificil de pus in practica pe “batranul continent” ramane reinventarea, creativitatea, inovatia. Iar muzicienii sa-si puna mai multe intrebari decat sa gaseasca raspunsuri, mai cu seama aceea daca ceea ce fac ajunge la sufletele oamenilor facandu-i pe acestia mai buni si mai frumosi. Tot restul se poate numi orice altceva, numai muzica nu. Muzica va trebui sa depaseasca statutul de divertisment generator de faima si bani si sa intre intr-o zona de structura profunda a umanului. Daca aceasta este in stare sa genereze schimbari in cei ce o asculta, atunci e vie. Daca aceia doar dorm mai linistiti, e cazul sa taca.

E foarte greu de luptat cu niste supusi care afirma ca hainele imparatului sunt extraordinare. Cel care spune contrariul e catalogat drept nebun. Sa speram ca imparatul insusi se va plictisi de acest joc si va inventa un altul in care fantezia si libertatea sa primeze, cu orice riscuri.