Aseară am cântat la Tecuci și am realizat că dacă este un lucru care să țină oamenii legați în aceste vremuri, acela este cultura. Cum poate rezista această țară fără să fie fărâmițată în mii de bucățele? Acest lucru se întâmplă pentru că încă există o conștiință comună a lucrurilor care ne leagă, a acelora care simbolizează ceva pentru noi. Ce simboluri comune mai pot exista în epoca globalismului? Din pacate foarte puține. Când acestea își vor pierde amintirea în sufletul oamenilor, această minunată patrie va fi sfâșiată de propria deșertăciune.
Mi-au venit toate acestea în cap la Tecuci după o discuție cu organizatorul Ateneului din Tecuci, domnul Eugen Doru Pelin. Discuția cu dânsul a gravitat în jurul Unirii din 1859, a rolului Ecaterinei Conachi în reușita unioniștilor. La Tecuci domnia sa a reușit să construiască un Ateneu în care au loc săptămânal concerte și în care aduce nume de prestigiu. Într-o țară în care artiștii sunt lăsați de izbeliște iar casele memoriale se prăbușesc la propriu, un particular construiește o sală de concert într-un oraș mic, despre care ai putea spune că nu mai are viitor. Și cu toate acestea, ceea ce reușește cu aceste concerte este să țină o comunitate unită și să planteze în sufletele acestor oameni speranța. Ceea ce nu e puțin lucru.
Domnul Pelin este rusofil, având o mare admirație față de muzicienii ruși. Eduard Kunz cântă gratuit în această sală, dar această tendință poate fi trecută cu vederea în contextul implicării anemice a statului român în tot ceea ce înseamnă cultură.
Aseară am cântat Sonata a II-a pentru violoncel și pian de George Enescu în Do major, trei piese compuse de Anca Elena și Thibault Solorzano, încheind programul cu “Tescani” de Johnny Răducanu. În preajma Zilei Francofoniei am cântat cu emoție un program românesc, fiind recunoscătoare pentru tot ceea a Franța și limba franceză a însemnat pentru muzicienii români, un spațiu cultural care continuă să inspire și astăzi și care ne-a dat conștiință de sine.
Sunt primele impresii în urma primului concert Duotonina într-o sală de concert, pe un pian Bechstein vechi, cu un public cald și o nostalgie a vremurilor de înalt entuziasm patriotic. Mulțumim!
