În 2005 îmi dădeam definitivatul... Învățasem o vară întreagă. S-au organizat niște cursuri la care m-am dus, s-au făcut niște chete pentru supraveghetori, totul părea sub control în privința promovării. Pentru cadouri nu am dat bani, cărțile recomandate ca bibliografie le-am cumpărat pentru că mi s-au părut interesante. La examenul scris nu am fost decât trei sau patru care au scris fără să copieze, în rest toți aveau foi sub bancă.
Mi se părea oarecum degradant să faci asta profesor fiind. Le-am găsit scuză că aveau familii și nu avuseseră timp să învețe. Apoi, la afișarea rezultatelor, m-am regăsit într-un lung șir de nota șapte. Probabil că lucrarea mea nu a diferit foarte mult de cea a celor care au copiat. Mai erau câțiva de zece în față, probabil a celor care au cotizat individual. Cu un an înainte fusesem sfătuită de o colegă profesoară de geografie întâlnită întâmplător să „aranjez” astfel încât să iau zece. Am fost prea indolentă ca să iau în serios sfatul dânsei.
Apoi, la rândul meu, am supravegheat la bacalaureat. Aceleași chete, același copiat. Într-un an, de banii primiți mi-am luat Borges. Printre colegii mei de supraveghere s-au numărat profesori de chimie, religie, mulți cu situație materială precară. O profesoară de religie își împărțea viața între școală și munca la câmp...
Între timp, hăhăiala elevilor din liceu devenea tot mai agresivă, probabil că se distrau gândind cât e de ușor să cumpere pe profesori. Am plecat din sistem cu câteva luni înainte de a fi introduse camerele de supraveghere la bacalaureat.
Nu-mi pare rău că nu m-am adaptat la realitate, asta mi-a dat o mare independență de mișcare. Practic, am fost scutită de gestul penibil de a mă agăța de posturi. Însă notele de șapte pe care le-am primit mi-au zdruncinat încrederea în mine, după cum probabil că au făcut-o și cu alții, mi-au zdruncinat încrederea în bine și în sens. A trebuit să intru să intru în contact cu sistemul austriac / german pentru a-mi restaura aceasta încredere...

Manelele si noi

Suntem in plina dezbatere a manelelor... Cate patimi au putut sa nasca acesti cantareti din lumea a treia a muzicii! Cat am stat in Belgia am avut ocazia sa vad cum muncitorii refulau in alcool si manele umilintele inerente statutului de imigrant. Maneaua era consumata la modul fizic, ca un agrement, pe post de seminte, acompaniind discutii incinse. Adesea petrecerile respective sfarseau cu bataie.

Am dat o cautare pe Youtube... I-am gasit pe sentimentalul Adi Minune, cu progresii armonice amintind de barocul italian, pe cinicul Adi de la Valcea, cu influente disco, pe Nicolae Guta filozofand in «Ma bate vantu-n fata», pe Jean de la Craiova cu influente pop, pe Florin Salam in «Sunt o bomba nucleara» si «Am norocul scris in frunte». Probabil ca in lumea lor, a manelistilor, Salam e cantaret de top la petrecerile cu politicieni corupti, interlopi sau politisti. L-am lasat pe Costi Ionita la sfarsit pentru ca e singurul care ar putea fi numit muzician. E singurul care nu are acel pattern ritmic cu mesajul subliminal «da si mie un leu...»

Nu pot sa descriu maneaua decat comparand-o cu «Rapirea din Serai» din zona artelor plastice. Pentru multi scena poseda dramatism, detaliile sunt fin pictate iar culorile pur si simplu fascinante!... Pentru multi, acest tablou satisface nevoia de frumos. Pentru acestia, arta e ceva care trebuie sa produca satisfactie. E o chestie de confort, muzica fiind impinsa la nivelul nevoilor primare. Ii sade bine alaturi de o friptura si o partida de sex. E o cadere prin definitie.

Avand acest punct de plecare, orice discutie despre aspectele pur muzicale cade. Pentru ca muzica, si arta in general, sunt mai mult decat maiestrie tehnica. Ele reprezinta valori, varfuri de iceberg ale unei comunitati.

Manelele reprezinta muzica comunitatii rrome din ultimii douazeci de ani, e revansa acesteia in fata unei societati rasiste si manifestarea puterii simbolizate de bani. Chiar daca nu reprezinta starea spirituala a acestei natii, maneua vorbeste clar despre cine e la putere. Este muzica de casa a politicienilor, e jurnalismul lor intim. E ceea ce doresc politicienii sa ascunda. E raspunsul la o alta parte a societatii crispata de snobism.

Acum, ca sa revin cu picioarele pe pamant, discutia a pornit de la prezenta acestui gen de muzica in Gala Premiilor Gopo, prezenta justificata de tematica unor filme din festival. Decizia regizorului galei este, din punctul meu de vedere, profesionala si admirabila. Faptul ca publicul a sarit revoltat nu demonstreaza decat gradul lui de superficialitate si de imaturitate. E aceeasi discutie care confunda obsecenitatile dintr-un text cu valoarea lui literara. E reactia unui copil care vede pentru prima oara o imagine proiectata pe un ecran de cinema si vrea sa o atinga. Cred ca regizorul ar trebui sa marcheze dezbaterea aceasta la capitolul glorie, o glorie contestata si autentica, una care face istorie. In mod sigur a fost constient de aceste sensibilitati ale publicului pe care nu a facut decat sa il provoace, ca orice artist autentic.

Despre memorare

Zilele acestea s-a tot vorbit de memorare în condițiile Simulării pentru Evaluarea Națională. Atitudinea este una de respingere. Memorarea este privită de elevi ca fiind o corvoadă ineficientă, ale cărei rezultate se vor pierde foarte ușor. Elevii vor ca școala să pună accent pe competențe, pe dezvoltarea creativității și a gândirii critice.

Întrebarea care îmi vine în minte este: cum poate cineva să zboare fără avion? Mai poate cineva spera că singură fantezia îl poate face să se depășească sau are nevoie de niște mijloace, oricât de modeste?

De multe ori mi se întâmplă să învăț pe dinafară cu elevii repertoriul pentru examen. Nu credeam că așa ceva este posibil, nu știu dacă este corect să îi privez de propria experiență a învățării, dar nu am găsit altă soluție din exasperare in fata lipsei lor de memorie muzicală. Cum procedez? Simplu. Pun textul în față și le arăt cum l-as memora eu. În felul acesta îmi fac un serviciu antrenându-mi propria memorie. Iar ei învață prin mimetism aproape instantaneu. Repet, nu știu cât este de corect să-i privez de o luptă. Dar am constatat că ei nu doresc să lupte. Aceasta este soluția forte. În cazuri în care dispun de timp, memorarea e sinonimă cu actul predării. Le descompun piesa studiată în cele mai mici particule, încercând să descoperim împreună ceva. E un efort care înglobează cunoștințe de istoria muzicii, teorie, forme, armonie prin prisma interpretului. În cele din urmă, fără participarea acasă a elevului pe repertoriul studiat, rezultatul va fi mediocru, spre frustrarea mea. Inutil să mai spun că ceea ce fac la lecție păstrează foarte puțin din tiparul cu care eu am fost obișnuită în școală. Pe vremea mea, profesorii erau pe jumătate zei care se arătau foarte puțin dar de care îți era foarte teamă.

În fond, memorarea ar trebui să fie ușoară, o ultimă etapă a unui proces de cunoaștere, una de eliberare de textul scris, un sumum care să înglobeze cunoaștere, creativitate, afectivitate și joacă. Ceea ce nu pot eu să înțeleg este felul în care ei se opun unui antrenament al minții, felul în care își fac deservicii printr-o atitudune negativistă fiind convinși că într-o lume mai bună s-ar descurca de minune. Cum se opun drumului spre creativitate criticîndu-l că îi obosește.

Ca să concluzionez, memorarea în sine nu poate fi nici bună, nici rea. Nu e nici început de drum, nici sfârșit. Important este ceea ce investim în ea. Dacă o privim ca pe un mijloc de ridicare, sau, dimpotrivă, de îngropare.

Adeverința

Duduia: Să lăsăm gluma. Unde e lista adevărată?

Tinerii: Asta e lista!

Duduia: Și cine a făcut-o?

Voci din toate părțile: S-a scris dimineață la prima oră. Cine a sosit primul a scris-o. La patru dimineața.

Tinerii: Puteți să întrebați mai departe... Puteați să fi venit aici măcar la șase...

Un bărbat cu căciulă de miel: Eu spun să ne așezăm pe trei rânduri și să așteptăm în ordine, nu așa, să ne călcăm în picioare.

Tinerii (în bătaie de joc): Așa, să facem ordine, ia să nu ne mai jucăm! Treceți la rând!

Bărbatul cu căciula: Să auzim și noi numerele alea. Toată lumea se îmbulzește și nu se aude nimic.

Voci: Mai tare! Vă rugăm mai tare!Vrem să auzim și noi numerele!

Duduia: Vă rog să nu vă mai împingeți, aveți loc destul.

Femeie: Ce număr? Liniște! Vrem să auzim!

Bărbatul cu căciula: Haideți să ne așezăm pe trei rînduri!

Vocea cuiva care citește în față: O sută douăzeci și patru, o sută douăzeci și cinci, o sută douăzeci și șase. O sută douăzeci și șase este?

Bărbatul cu căciula: Dumneata ce număr ai?

Un bătrânel: O sută optzeci.

Bărbatul: Atunci dă-te te rog mai în spate și lasă-i pe cei numere mici în față.

Un bătrânel: Da´ cum, eu nu-i las? Poftim, să vină!

Tinerii: Hai, eliberați locul, faceți ordine! Mamaie, hai, ridică-te! De dimineață stai acolo și până la două sute mai ai.

O bătrână de optzeci de ani așezată pe calorifer: Ia mai tăceți o dată, dracilor! Nu vă mai tace gura aia!

Tinerii: Ha-ha!

Bătrâna: Când ți-oi trage una peste bot, n-ai să te vezi! Diavoli! Fire-ați voi să fiți!

Bărbatul cu lista: O sută treizeci și opt! O sută treizeci și nouă! Dumneavoastră ce număr aveți?

A.: O sută patruzeci și șase.

Bărbatul: Ia să vedem... O sută patruzeci! Este o sută patruzeci?

Voci din spate: Nu auzim, vrem și noi să auzim...