În 2005 îmi dădeam definitivatul... Învățasem o vară întreagă. S-au organizat niște cursuri la care m-am dus, s-au făcut niște chete pentru supraveghetori, totul părea sub control în privința promovării. Pentru cadouri nu am dat bani, cărțile recomandate ca bibliografie le-am cumpărat pentru că mi s-au părut interesante. La examenul scris nu am fost decât trei sau patru care au scris fără să copieze, în rest toți aveau foi sub bancă.
Mi se părea oarecum degradant să faci asta profesor fiind. Le-am găsit scuză că aveau familii și nu avuseseră timp să învețe. Apoi, la afișarea rezultatelor, m-am regăsit într-un lung șir de nota șapte. Probabil că lucrarea mea nu a diferit foarte mult de cea a celor care au copiat. Mai erau câțiva de zece în față, probabil a celor care au cotizat individual. Cu un an înainte fusesem sfătuită de o colegă profesoară de geografie întâlnită întâmplător să „aranjez” astfel încât să iau zece. Am fost prea indolentă ca să iau în serios sfatul dânsei.
Apoi, la rândul meu, am supravegheat la bacalaureat. Aceleași chete, același copiat. Într-un an, de banii primiți mi-am luat Borges. Printre colegii mei de supraveghere s-au numărat profesori de chimie, religie, mulți cu situație materială precară. O profesoară de religie își împărțea viața între școală și munca la câmp...
Între timp, hăhăiala elevilor din liceu devenea tot mai agresivă, probabil că se distrau gândind cât e de ușor să cumpere pe profesori. Am plecat din sistem cu câteva luni înainte de a fi introduse camerele de supraveghere la bacalaureat.
Nu-mi pare rău că nu m-am adaptat la realitate, asta mi-a dat o mare independență de mișcare. Practic, am fost scutită de gestul penibil de a mă agăța de posturi. Însă notele de șapte pe care le-am primit mi-au zdruncinat încrederea în mine, după cum probabil că au făcut-o și cu alții, mi-au zdruncinat încrederea în bine și în sens. A trebuit să intru să intru în contact cu sistemul austriac / german pentru a-mi restaura aceasta încredere...