Despre memorare

Zilele acestea s-a tot vorbit de memorare în condițiile Simulării pentru Evaluarea Națională. Atitudinea este una de respingere. Memorarea este privită de elevi ca fiind o corvoadă ineficientă, ale cărei rezultate se vor pierde foarte ușor. Elevii vor ca școala să pună accent pe competențe, pe dezvoltarea creativității și a gândirii critice.

Întrebarea care îmi vine în minte este: cum poate cineva să zboare fără avion? Mai poate cineva spera că singură fantezia îl poate face să se depășească sau are nevoie de niște mijloace, oricât de modeste?

De multe ori mi se întâmplă să învăț pe dinafară cu elevii repertoriul pentru examen. Nu credeam că așa ceva este posibil, nu știu dacă este corect să îi privez de propria experiență a învățării, dar nu am găsit altă soluție din exasperare in fata lipsei lor de memorie muzicală. Cum procedez? Simplu. Pun textul în față și le arăt cum l-as memora eu. În felul acesta îmi fac un serviciu antrenându-mi propria memorie. Iar ei învață prin mimetism aproape instantaneu. Repet, nu știu cât este de corect să-i privez de o luptă. Dar am constatat că ei nu doresc să lupte. Aceasta este soluția forte. În cazuri în care dispun de timp, memorarea e sinonimă cu actul predării. Le descompun piesa studiată în cele mai mici particule, încercând să descoperim împreună ceva. E un efort care înglobează cunoștințe de istoria muzicii, teorie, forme, armonie prin prisma interpretului. În cele din urmă, fără participarea acasă a elevului pe repertoriul studiat, rezultatul va fi mediocru, spre frustrarea mea. Inutil să mai spun că ceea ce fac la lecție păstrează foarte puțin din tiparul cu care eu am fost obișnuită în școală. Pe vremea mea, profesorii erau pe jumătate zei care se arătau foarte puțin dar de care îți era foarte teamă.

În fond, memorarea ar trebui să fie ușoară, o ultimă etapă a unui proces de cunoaștere, una de eliberare de textul scris, un sumum care să înglobeze cunoaștere, creativitate, afectivitate și joacă. Ceea ce nu pot eu să înțeleg este felul în care ei se opun unui antrenament al minții, felul în care își fac deservicii printr-o atitudune negativistă fiind convinși că într-o lume mai bună s-ar descurca de minune. Cum se opun drumului spre creativitate criticîndu-l că îi obosește.

Ca să concluzionez, memorarea în sine nu poate fi nici bună, nici rea. Nu e nici început de drum, nici sfârșit. Important este ceea ce investim în ea. Dacă o privim ca pe un mijloc de ridicare, sau, dimpotrivă, de îngropare.