Suntem in plina dezbatere a manelelor... Cate patimi au putut sa nasca acesti cantareti din lumea a treia a muzicii! Cat am stat in Belgia am avut ocazia sa vad cum muncitorii refulau in alcool si manele umilintele inerente statutului de imigrant. Maneaua era consumata la modul fizic, ca un agrement, pe post de seminte, acompaniind discutii incinse. Adesea petrecerile respective sfarseau cu bataie.
Am dat o cautare pe Youtube... I-am gasit pe sentimentalul Adi Minune, cu progresii armonice amintind de barocul italian, pe cinicul Adi de la Valcea, cu influente disco, pe Nicolae Guta filozofand in «Ma bate vantu-n fata», pe Jean de la Craiova cu influente pop, pe Florin Salam in «Sunt o bomba nucleara» si «Am norocul scris in frunte». Probabil ca in lumea lor, a manelistilor, Salam e cantaret de top la petrecerile cu politicieni corupti, interlopi sau politisti. L-am lasat pe Costi Ionita la sfarsit pentru ca e singurul care ar putea fi numit muzician. E singurul care nu are acel pattern ritmic cu mesajul subliminal «da si mie un leu...»
Nu pot sa descriu maneaua decat comparand-o cu «Rapirea din Serai» din zona artelor plastice. Pentru multi scena poseda dramatism, detaliile sunt fin pictate iar culorile pur si simplu fascinante!... Pentru multi, acest tablou satisface nevoia de frumos. Pentru acestia, arta e ceva care trebuie sa produca satisfactie. E o chestie de confort, muzica fiind impinsa la nivelul nevoilor primare. Ii sade bine alaturi de o friptura si o partida de sex. E o cadere prin definitie.
Avand acest punct de plecare, orice discutie despre aspectele pur muzicale cade. Pentru ca muzica, si arta in general, sunt mai mult decat maiestrie tehnica. Ele reprezinta valori, varfuri de iceberg ale unei comunitati.
Manelele reprezinta muzica comunitatii rrome din ultimii douazeci de ani, e revansa acesteia in fata unei societati rasiste si manifestarea puterii simbolizate de bani. Chiar daca nu reprezinta starea spirituala a acestei natii, maneua vorbeste clar despre cine e la putere. Este muzica de casa a politicienilor, e jurnalismul lor intim. E ceea ce doresc politicienii sa ascunda. E raspunsul la o alta parte a societatii crispata de snobism.
Acum, ca sa revin cu picioarele pe pamant, discutia a pornit de la prezenta acestui gen de muzica in Gala Premiilor Gopo, prezenta justificata de tematica unor filme din festival. Decizia regizorului galei este, din punctul meu de vedere, profesionala si admirabila. Faptul ca publicul a sarit revoltat nu demonstreaza decat gradul lui de superficialitate si de imaturitate. E aceeasi discutie care confunda obsecenitatile dintr-un text cu valoarea lui literara. E reactia unui copil care vede pentru prima oara o imagine proiectata pe un ecran de cinema si vrea sa o atinga. Cred ca regizorul ar trebui sa marcheze dezbaterea aceasta la capitolul glorie, o glorie contestata si autentica, una care face istorie. In mod sigur a fost constient de aceste sensibilitati ale publicului pe care nu a facut decat sa il provoace, ca orice artist autentic.
